Tagged: egalitate

Angajatul, sclavul cu gura închisă în fața șefului

Despre atitudinile unor angajatori față de angajați și despre cum sunt dresate generații de robi cu frustrări impuse prin valorile nescrise din societate (dar și din familie). O precizare doar, aici povestea nu e despre supunere, ci despre cum viața plină de ”superiori” deștepți care încearcă să te fută și să-ți închidă gura, dar tu nu taci și nu îi lași să-ți violeze libertatea la exprimare. Desigur că va rămâne încă mult loc pentru a fi adăugate puncte de vedere legislative și virgule din experiența fiecărui cititor.

Pe scurt și pe rând, inspirat dintr-o istorie reală.

Prima experiență de angajat vine din adolescență, de pe la vârsta de 15 ani. Îmi aduc aminte acele câteva zile de trezire la 5 dimineață și culcare la miez de noapte. Patru sau cinci zile, atât a rezistat organismul prima experiență de hamal la piața din oraș. Entuziasmul a dispărut repejor nu doar din motiv că fizic era dificil, ci din cauza muncii neorganizate și a atitudinii angajatorului. Cine a lucrat în astfel de domenii (muncă la negru) știe cum e să mănânci undeva după un perete, departe de ochii angajatorului. Pentru că, în timpul mesei nu lucrezi, iar asta nu-i aduce șefului senzația că totul merge conform planului său inexistent.

Încercările din afara țării, în calitate de ”gastarbaiter”[1], la fel mi-au conturat percepția despre cel ”superior” și cel ”inferior”. Atitudinea angajatorilor atât la vest cât și la est a fost aproximativ aceeași. Mâncat pe fugă, odihnă puțină, muncă neorganizată și mutra nemulțumită a șefului atunci când din cele 12 ore de muncă încerci câteva minute să le petreci pentru tine (vorbind la telefon, răsfoind o carte sau orice alte ocupații de recreere).

(De aici mă voi limita la detalii, pentru a evita transformarea acestui text în unul plângăreț).

Despre acest tip de atitudine față de angajat, cu siguranță că fiecare al doilea moldovean cunoaște din propria experiență. Plus că aerele similare de regi și regine sunt întâlnite în practic în tot sistemul. Începând de la prima profesoară care te-a învățat să stai ascultător în bancă (utilizând metode cum ar fi strigatul, umilitul sau comparații de gen ”ești prost ca X, capabil de păscut oile de la stâna din satul vecin” etc).

Odată cu avansarea pe așa zisa scară a inteligenței, întâmpini aproape aceleași modele de comportament, doar că ei/ele sunt îmbrăcați puțin altfel, au diplome, și își desfășoară activitatea în instituții de învățământ superior. Diverși(se)[2] secretari, lectori, decani și șefi de catedre, cu grade științifice, persoane care lucrează cu oamenii și ai crede că ei ar trebui să fie un exemplu de urmat în comunicare. Dar, cu părere de rău o bună parte au aceleași năravuri de burjui. Dacă ai fost student în Moldova, adu-ți aminte de privirile unor figuri importante de la facultate, apoi uite în fluturașul de salariu pe care îl primești acum.

Aroganța și importanța ”dumnezeilor șefi” în realitate există, e la fel de pronunțată ca la personajele laminate din seriale TV de larg consum care promovează niște valori materiale drept principala realizare în viață. (Să nu fi fost metafore, erau suficiente câteva înjurături).

În tot acest drum de cunoaștere și învățare a caracterelor din lumea profesională, tânărul naiv reușește să se adapteze. Diferit desigur. Ei și ele, tinerii naivi, se împart în două categorii (aș fi vrut să evit această clasificare) sau mai bine de spus, aleg două căi diferite de a-și trăi viața de angajat.

Cărarea întâi încurajează supunerea oarbă (asemeni credințelor în zeități), tăcerea (să nu pui multe întrebări, să accepți orice sarcini, să lucrezi peste program fără să ceri plată suplimentară sau fără să critici cumva munca neorganizată etc), lingușirea (în popor îi mai zice ”pupatul în cur”) și încă o trăsătură pentru care încă nu i-am găsit denumire (un fel de atitudine față de job caracterizată prin comportamente similare cu ceva între fanatism religios de tip sectă și o diagnoză psihiatrică [un specialist în domeniu ar spune corect, eu doar presupun] de tipul tulburărilor obsesiv compulsive).

A doua cale este în opoziție cu prima, presupune lupte și dezbateri continue. Îi voi numi simbolic lucrătorii ”neascultători”, deși șefilor le-ar place să-i numească ”obraznici”. Apărarea drepturilor angajatului și promovarea respectării libertății la exprimare sunt de obicei mai importante decât propria avansare în carieră a ”neascultătorilor”. Totodată aceștia mai sunt și un fel de activiști la locul de muncă, care se solidarizează cu colegii atunci când sunt intimidați, discriminați sau certați de către ”sfinții superiori”.

Fiecare alege din care categorie de angajați să facă parte. Eu am ales-o pe cea de-a doua. Am avut de pierdut ceva din cauza acestei alegeri? Nu, n-am avut, doar mi-am câștigat ceva atenție negativă de la oameni care mă vor ține minte toată viața. Nu știu dacă este de rău sau de bine, știu doar că de fiecare dată când vor vrea să calce peste oameni se vor gândi înainte de a face acel pas.

[prea multe istorii s-au împletit în acest text ”moralist” care se dorea a fi mult mai scurt, voi trece la o concluzie]

De ce este mai bine (în viziunea mea) să fii în rol de angajat ”neascultător” decât ”ascultător”? Câteva exemple din viață.

  • Instituție de stat

La o instituție de învățământ din mediul rural, în perioada sărbătorilor de crăciun, preotul cu matușca au organizat colinde bisericești în incinta școlii la careul săptămânal. Pentru că învățământul este laic, iar astfel de evenimente (cu stropitul cu agheasmă, colaci, icoane, lumânări și tot felul de obiecte de cult) ar trebuie să se desfășoare în biserică și nu la școală. Am scris o postare critică pe facebook despre acest fenomen, după care directoarea m-a chemat la cabinet și a încercat să-mi țină lecții despre ce trebuie și ce nu trebuie de scris.

Cu câteva luni înainte de slujba religioasă la careu, în perioada electorală, am refuzat să merg la o întâlnire cu un candidat la scaunul de deputat în parlament (era Candu sau Filat, nu-mi aduc aminte exact). ”Cum adică nu vrei să mergi? Dap așa trebuie.”, îmi spunea cineva din administrația școlii. Asta după o zi de lucru, profesorii trebuiau să meargă să-l asculte pe nu știu ce politician. [Nu m-am dus.]

  • Organizație non-guvernamentală

Înainte de a începe lucrul într-un ONG credeam că în aceste organizații ale societății civile se găsesc oameni cinstiți care luptă pentru diverse valori mărețe și egalitate. Corect, se găsesc astfel de oameni, doar că nu sunt atât de mulți cum credeam. Aici ierarhiile, diferențele salariale și volumul inegal de sarcini, sunt prezente la fel ca în corporații de milioane. În cazul meu, se încerca impunerea spre semnare a unui contract în care erau stipulate o serie de puncte irelevante jobului, exploatarea forței de muncă a mea și a colegilor (realizarea unor taskuri suplimentare, pentru care de fapt nu eram plătit).

Refuzul m-a costat un an de lucru în baza contractului de prestări servicii (în loc de contract de muncă). În schimb am obținut o independență în organizarea muncii alături de o echipă performantă care promovează libertatea de exprimare și egalitatea nu doar în teorie, ci și în viața de zi cu zi.

  • Societate cu Răspundere Limitată

Propunerea de a lucra aici veniseră de la un prieten și coleg. Deși nu aveam mare experiență în domeniu, am fost acceptat și am acceptat poziția part-time. Jobul îmi permitea luxul de a fi foarte flexibil în ceea ce ține de timp. Puteam lucra de oriunde și (din greșeală acceptam) la orice oră. Nu tot timpul mă aranja acest program, dar din motiv că învățam multe lucruri din mers, îmi plăcea ceea ce fac și o făceam cu pasiune. Domeniul de activitate presupunea (nescris) un tip de comportamente (cu o doză de rezerve). Primele semne de cenzură le-am observat când am descoperit un punct banal dintr-un regulament la etapa de elaborare, în care era stipulat ceva în legătură cu stickere-le lipite pe echipamente (m-am amuzat, pentru că lucram de la propriul laptop și nu putea nimeni nimic să-mi reproșeze în mod direct). Dar, comedia s-a încheiat (am depus cerere de concediere) după ce am fost certat pentru un like pe facebook.

Like-ul m-a costat emoțional foarte mult. M-a făcut să testez libertatea de exprimare, să cobor cu picioarele pe pământ și totodată să descopăr un alt nivel de relaționare dintre angajat-angajator-colegi-prieteni.

Să fii ”ascultător” sau ”neascultător”? Fiecare decide de sine stătător. Vrei să trăiești în bula ta de confort în care cineva trebuie să ia deciziile pentru tine, indiferent dacă acestea încalcă libertățile altor oameni? Nu ai decât. O chestie doar, tu în calitate de angajat nu-i ești dator cu nimic angajatorului, salariul pe care îl primești este pentru munca și efortul depus de tine, nu pentru faptul că șeful îți face o favoare.

PS Mereu vor exista ”neascultători” care nu vor putea sta cu gura închisă, la care ”ascultătorii” se vor uita dintr-o parte și îi vor admira pe ascuns. Tu alegi cine să fii.

[1] Cuvânt din limba rusă. Muncitor la negru în afara țării de origine.

[2] A se citi la sexul care place și/sau corespunde cu vreo amintire din viață (ea sau el).

Sursa foto: https://www.cartoonmovement.com/cartoon/23304